Tara lui Gufi
Spectacolele vor fi disponibile accesând link-urile atașate și vor putea fi vizionate la orice oră.
Vizionare plăcută!
Managerul Teatrului Municipal „Ariel”,
Gabriel Popescu
Țara lui Gufi
data premierei 18 februarie 2005
regia Aurel Palade
de Matei Visniec
scenografia: Elena Cozlovschi
Distribuția (după personaje):
Gufi - Dan Constantin
Iola - Ariana Șerban
Robderouă - Cornel Șerban
Zeno - Liviu Cheloiu
Bubi - Alin Păiuș
Marțafița - Camelia Constantin
Macabril și Lulu - Gabriel Popescu
Țonțonel - Alin Holcă
Gârneață - Roger Codoi
Firfirică - Ionuț Mocanu
Străjer 1 - Julliet Attoh
Străjer 2 - Mădălina Floroaica
Străjer 3 – Alexandru Neluș
Scurtă prezentare a spectacolului:
O poveste ce începe cu zâmbetul pe buze şi se termină cu un surâs amar. Pusă în scenă imediat după revoluţie, la un prim nivel de receptare fiind un comentariu al ideii de dictatură în regimul comunist pe care România tocmai l-a traversat, „Ţara lui Gufi” îşi dezvăluie polisemantismul. Indiferent ce formă de înregimentare ar aborda structura unei societăţi, problema ideii de libertate îşi cere drepturile.Este ea, libertatea, un risc sau un drept sau e şi una şi alta? Este adevărat că ea încetează acolo unde începe Cunoaşterea?... Acestea par să fie întrebările ce justifică comportamentul lui Gufi. Să fi cunoscut el învăţăturile din Eccleziast: „Cel ce înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte suferinţa.” – Cap. 1. 18
Lumea lui Gufi trăieşte într-o aparentă atmosferă feerică: fata regelui se mărită, supuşii vorbesc în versuri, peţitorii dau probe de virtuozitate artistică, zestrea fetei se măsoară în gogoşi, se fac importante tranzacţii cu corăbii de pufuleţi… Şi cu toate acestea, în regat se taie capete, bufonii sunt schingiuiţi, pânda trezeşte teroare în rândul celor de la curte, ideea de lumină, culoare sunt subiecte tabu. Revenirea luminii face însă ca marionetele din regatul lui Gufi să-şi părăsească sforile. Ei aleg libertatea. Acest neexerciţiu al libertăţii, poate însemna însă distrugerea; ei nu realizează pericolul asumării unui asemenea risc: „Ce e lumina, numai otravă şi durere…”
Înţelesurile piesei au un gust amărui, ca în mitul peşterii lui Platon, lumina capătă valenţa de Vale a Plângerii. În această posibilă lume, adevărul pare să fie undeva la mijloc, finalul deschis îşi propune să nască întrebări asupra noţiunii de libertate ce în piesă se traduce prin lumină…
(regizor, Aurel Palade)
